În societate, femeile au un rol deosebit de important, fiind câteodată chiar şi şefi de stat. În viaţa profesională femeile îndeplinesc şi funcţiile cele mai complexe şi grele, fiind mecanici, constructori, poliţiste, judecători, procurori, inginere, arhitecte, medici şi chiar pilot de avioane supersonice sau astronaute. În învăţământ, femeile care încep prin a fi primii învăţători ai copiilor lor, sunt învăţătoare în şcolile primare, profesoare în ciclul secundar şi lectori, conferenţiari sau profesoare universitare. Ele predau istorie, literatură, fizică matematică, filozofie, teologie etc. cu rezultate, de multe ori, remarcabile. În adunările creştine, femeile nu au voie să vorbească, deoarece aşa este scris în unele epistolele atribuite apostolului Pavel, dar foarte greşit interpretate şi înţelese. Cu alte cuvinte, femeile pot face orice muncă, oricât de complexă, inclusiv în procesul de învăţare, dar nu sunt considerate competente sau capabile să ne înveţe principiile Creştinismului. Ce fel de aberaţie mai este şi asta şi cum poate ea să ducă în eroare atâta lume? De ce unii bărbaţi şi chiar unele femei iau în considerare aceste texte, dintre care unele nici măcar nu sunt scrise de persoana care este prezentată ca fiind autorul lor? O citire literală, simplistă a Bibliei se face răspunzătoare de toate manifestările de fanatism şi intoleranţă religioasă. Unii spun că activitatea spirituală este ceva mai special şi că aceasta depăşeşte competenţa femeilor, cu toate că activitatea spirituală autentică se face sub conducerea Duhului Sfânt şi nu din capul nostru. Dumnezeu oferă puterea Duhului Sfânt, în mod egal, bărbaţilor şi femeilor şi ne spune lucrul acesta, în multe texte biblice. Iată unul dintre ele:

18 Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci.

19 Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;

20 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

21 Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”

Dacă Dumnezeu revarsă Duhul Său cel Sfânt şi peste femei, ca şi peste bărbaţi, poate cineva să le facă pe femei să tacă în adunările creştine? Poate, desigur, prin mijloacele autorităţii impuse, dar nu este bine că o face, deoarece se opune voinţei lui Dumnezeu. Da, ar spune cineva, femeile pot să prorocească, dar nu pot să îi înveţe pe alţii principiile Creştinismului, care se reduc la unul singur şi anume dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Chiar aşa stau lucrurile? Cine a ajuns să transmită cuvintele lui Dumnezeu a ajuns să înţeleagă şi ce înseamnă dragostea creştină şi poate să îi înveţe şi pe alţii. Femeile pot să îi înveţe pe alţii cele mai complicate formule matematice, dar nu pot să îi înveţe că Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu, că El este viu şi că ne-a învăţat să îl iubim pe Dumnezeu şi unii pe alţii. Cine vrea să creadă aşa o anomalie nu are decât, dar sincer fiind, o spun ca şi Creştin, aceasta nu face deloc cinste Creştinismului. Ar mai fi de adăugat şi faptul că, deşi instituţiile bisericeşti au fost conduse de a lungul secolelor, aproape exclusiv de către bărbaţi, totuşi, din punct de vedere spiritual, ele lasă mult de dorit.

Cât priveşte împlinirea profeţiei din textul citat, din Faptele Apostolilor 2; 18-21, se pot face câteva observaţii. Oare nu se vede şi nu s-a văzut destul sânge vărsat pe pământ, în numeroasele războaie, timp de 2000 de ani? Incendiile catastrofale de păduri, care se petrec în fiecare vară, nu sunt un fenomen care afectează habitatul uman? Oare tornadele şi alte vârtejuri „de fum,” nu sunt evenimente obişnuite? Nu sunt eclipsele de soare un fenomen periodic şi nu îşi schimbă oare luna culoarea, cu aceea ocazie? Doresc să anunţ, pentru cine încă nu ştia acest lucru, că noi trăim vremurile din urmă, oare lucrul acesta nu este evident, pentru toată lumea? Ce speranţă putem să avem ca oamenii să creadă în Dumnezeu, dacă noi prezentăm o credinţă creştină care susţine aberaţii? Este vorba despre această absurditate a discriminării dintre bărbaţi şi femei, practicată de Bisericile instituţionale. Ce Dumnezeu prezentăm noi oamenilor, dacă, în mod eronat, noi îl facem pe El răspunzător de principii şi anomalii, despre care, în mod fals, afirmăm că El le sponsorizează? Cum putem, noi să susţinem că Dumnezeu este drept, dacă promovăm inegalitatea între bărbaţi şi femei şi prin aceasta consolidăm o nedreptate? Ce speranţă oferim noi oamenilor dacă imaginea lui Dumnezeu, pe care noi o prezentăm lumii, este aceea a unui Dumnezeu autoritar şi rece, care îi favorizează pe unii şi îi marginalizează pe alţii şi care a construit un sistem instituţional bisericesc, în care înfloresc interesele unor indivizi şi grupuri şi unde partea spirituală aproape că nu se vede şi puterea Lui nu se simte? În aceste condiţii nu se poate oferi nici o nădejde, cu toate că nădejdea face parte dintre virtuţile creştine.

13 Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (1 Corinteni 13; 13)

Acolo unde nu este nădejde nu este nici dragoste şi unde nu este dragoste nu este nici credinţă autentică. Mă refer la aceea credinţă, care poate să mute şi munţii din loc.

6 Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta.

Au fost construite Biserici instituţionale puternice, în care mulţi oameni au dobândit funcţii influente cu ajutorul cărora stăpânesc sufletele altor oameni, dar din cauza imaginii false, pe care aceste Bisericii instituţionale o prezintă oamenilor, despre Dumnezeu, numele Lui este vorbit de rău şi credinţa în El scade.

24 Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.

Dacă propovăduim un Dumnezeu drept trebuie să fim atenţi la ne dreptate şi una dintre ele este atitudinea faţă de femei. Nu este singura ne dreptate pe care o promovează Bisericile instituţionale. La aceasta se poate adăuga şi modul autoritar şi rece în care instituţiile bisericeşti îi conduc pe oamenii, din punct de vedere spiritual. Felul în care se auto-promovează liderii religioşi reducând la tăcere cea mai importantă parte a credincioşilor, de fapt marea lor majoritate şi împiedicând pe cei mai mulţi să îşi exprime public bucuria mântuirii. Mă refer aici la credincioşii bărbaţi fără funcţii şi responsabilităţi clericale sau instituţionale. Dacă adăugăm modul în care se practică anchete şi judecăţi private, în cazul celor care greşesc în vreun fel, de către instituţiile bisericeşti, mai ale cele Neo-protestante, tabloul abuzurilor începe să se completeze. Dar nu aceasta este imaginea corectă a lui Dumnezeu. Imaginea Lui, mult mai apropiată de original, este în noi înşine, atunci când iubim.